Noapte sub pleoape. Pe la urechi imi şuieră curenţii de la 10 mii de metri. Trag aer în piept şi mă văd în faţa oglinzii. Nu,nu e oglinda din toaleta avionului,e cea de la mine de acasă. Mă şterg la ochi.
Oh,e duminică dimineaţă. 4.30? Nu se poate. Ia uite frate,alţii vin de la club,eu mă trezesc să merg la muncă. Ce cursă am? Habar n-am, ştiu doar că e ceva extern. Ajung eu la aeroport şi aflu. Mă aranjez,mă dischisesc,chem taxi şi pornesc spre Otopeni. In drum,vad maşini pline cu tineri venind de la club...de nervi aprind o ţigară din care trag cu poftă mare. Scap scrum pe uniformă. Injur.
"Hai mă,imi zic....ce naiba,doar nu ai mai făcut curse de duminică de luni de zile." Da,dar tocmai azi trebuia,cand dormeam atat de bine?
Intru pe poarta Otopenilor, şi ca de obicei,lumea se intoarce dupa mine. Sunt înalt,in uniformă,pantofi care dau impresia de toc,o geantă purtată scarbos pe umăr,ce ar putea fi altceva decât personalul de bord al unei linii aeriene,sictirit ca merge duminica dimineaţa la muncă? Da,ăla eram eu.
Beirut-Aman,îmi necheaza cornuta de la dispecerat. Ptiuuu,cum să ai o astfel de cursă tocmai azi? Cine naiba merge acolo duminica dimineaţa,cand lumea doarme atat de bine? Eu,normal plus incă 5 colegi şi incă doi piloţi. Iar sunt şeful de cabină? Iar eu răspund pentru tot? Bine,treacă.
La îmbarcare văd o mamică ce cară în braţe un copil. Are 1 an şi 8 luni. Observ o tanti brunetă,creaţă cu ochelari de soare. Observ şi un arab la vreo 30 de ani,îmbrăcat in Gucci şi Harmani care imi şi rage: "Auzi şefu,io ce loc am?" Mă întorc,colegul se uită la mine cu faţa căzută. Îi zic colegului să se ocupe el de domnul. E tocmai pe primul rând de scaune,ce mă fac? Domnul continuă să vorbească,moment în care îl şi informez că nu e cazul să ne tutuim şi că avionul încă are uşa deschisă. Se potoleşte. După decolare devenim prieteni buni. Aflu că e vărul unui mare fotbalist de prin Italia,român şi el.
Dupa vreo 1 oră jumate de zbor,aud ţipete de copil în cabină. Cel mic incepu să urle. Nebunia a durat cam o oră timp în care pasagerii aveau ochii injectaţi de somn,se uitau pierduţi,se foiau iar cel mic a adormit tocmai pe culoar. Până la aterizare a stat acolo. Mămica işi cerea scuze faţă de noi şi faţă de ceilalţi pasageri.
Tanti brunetă şi creaţă mi-a facut ziua excelentă spunandu-mi: " Sunteţi cel mai amabil însoţitor de zbor din România şi să stiţi ca merg foarte des cu avionul". La auzul acestor vorbe i-am spus şi eu de la mine în aşa fel încât să se simtă şi ea bine. Că deja vorbesc în rime,după cum puteţi observa.
Pe zborul de întoarcere spre Bucureşti,am avut o experienţă mai puţin obişnuită. Defapt aici doream să ajung. Asta m-a mişcat puternic.
Mi se prezintă la îmbarcare agentul de handling de la Beirut care imi spune că am un minor neînsoţit. Nimic mai simplu.
Vine şi minorul. Are 11 ani, e român şi vine acasă la bunica. Aceasta il va aştepta la aeroport. Imi prezintă actele,se uită la mine şi pare ruşinat. Este bine crescut,respectuos şi observ o oarecare imbătrânire prematură a lui. Îl aşez la locul său,la 2 rânduri distanţă de mine,ca sa-l pot supraveghea. Îmi spune că a mai fost cu avionul şi că ii place foarte mult. Îmi spune că în avion "se simte liber". Hmm...mă găndesc eu,e şi matur în gândire.
Mă studia întruna cu privirea. Unde eram eu,acolo se uita şi el. Primul rând era liber,aşa că i-am spus să stea acolo daca vrea să se uite pe geam. Imi spune ca îi e frig moment în care ii dau sacoul meu. Îl las să se intindă pe cele 3 rînduri de scaune şi adoarme. Eu îmi văd de ale mele şi merg in bucatariile din spate unde stau la o poveste cu colegii. Când mă intorc,in spatele meu era copilul,cu o pungă de bomboane întinsă înspre mine. Iau o bomboană şi îmi spune:" Să ştiţi că v-am pus sacoul pe umeraş in garderobă",şi pleacă inapoi în faţă. Eu ramân tâmp,colegii la fel.
Ajung în faţă şi mă pun şi eu pe primul rând. Copilul se uită la mine,oarecum ruşinat. Zâmbesc,el prinde curaj şi vine şi se asează lăngă mine. Mă uit la el şi ii pun mâna pe cap,moment in care se lasă cu capul in braţele mele. Mă mai uit o data in actele lui şi nu gasesc numele tatălui. Îmi spune: " O am doar pe bunica." Realizez ce imi spune,şi intorc privirea pe fereastră. Incerc să-mi maschez cele două lacrimi şi mă intorc spre el dar nu spun nimic. Mă ridic şi îi aduc o savarină pe care o manancă pe nerăsuflate.
Aterizăm la Bucureşti. Se uita la mine şi zâmbea ruşinat ca şi când ar vrea să mai spună ceva.
Cănd a coborât, s-a întors de la uşa avionului ,m-a cuprins in braţe şi m-a strâns tare.
Oare ce o fi văzut la mine....dar oare ce o fi fost cu el,câtă lipsa de afecţiune să ducă? Oare nu il ţine nimeni în braţe,sa vorbească cu el? Să-l mângâie....şi el să-i dea bomboane.
Oare nu e cine să-i dea o savarină,cu drag?
Oh,e duminică dimineaţă. 4.30? Nu se poate. Ia uite frate,alţii vin de la club,eu mă trezesc să merg la muncă. Ce cursă am? Habar n-am, ştiu doar că e ceva extern. Ajung eu la aeroport şi aflu. Mă aranjez,mă dischisesc,chem taxi şi pornesc spre Otopeni. In drum,vad maşini pline cu tineri venind de la club...de nervi aprind o ţigară din care trag cu poftă mare. Scap scrum pe uniformă. Injur.
"Hai mă,imi zic....ce naiba,doar nu ai mai făcut curse de duminică de luni de zile." Da,dar tocmai azi trebuia,cand dormeam atat de bine?
Intru pe poarta Otopenilor, şi ca de obicei,lumea se intoarce dupa mine. Sunt înalt,in uniformă,pantofi care dau impresia de toc,o geantă purtată scarbos pe umăr,ce ar putea fi altceva decât personalul de bord al unei linii aeriene,sictirit ca merge duminica dimineaţa la muncă? Da,ăla eram eu.
Beirut-Aman,îmi necheaza cornuta de la dispecerat. Ptiuuu,cum să ai o astfel de cursă tocmai azi? Cine naiba merge acolo duminica dimineaţa,cand lumea doarme atat de bine? Eu,normal plus incă 5 colegi şi incă doi piloţi. Iar sunt şeful de cabină? Iar eu răspund pentru tot? Bine,treacă.
La îmbarcare văd o mamică ce cară în braţe un copil. Are 1 an şi 8 luni. Observ o tanti brunetă,creaţă cu ochelari de soare. Observ şi un arab la vreo 30 de ani,îmbrăcat in Gucci şi Harmani care imi şi rage: "Auzi şefu,io ce loc am?" Mă întorc,colegul se uită la mine cu faţa căzută. Îi zic colegului să se ocupe el de domnul. E tocmai pe primul rând de scaune,ce mă fac? Domnul continuă să vorbească,moment în care îl şi informez că nu e cazul să ne tutuim şi că avionul încă are uşa deschisă. Se potoleşte. După decolare devenim prieteni buni. Aflu că e vărul unui mare fotbalist de prin Italia,român şi el.
Dupa vreo 1 oră jumate de zbor,aud ţipete de copil în cabină. Cel mic incepu să urle. Nebunia a durat cam o oră timp în care pasagerii aveau ochii injectaţi de somn,se uitau pierduţi,se foiau iar cel mic a adormit tocmai pe culoar. Până la aterizare a stat acolo. Mămica işi cerea scuze faţă de noi şi faţă de ceilalţi pasageri.
Tanti brunetă şi creaţă mi-a facut ziua excelentă spunandu-mi: " Sunteţi cel mai amabil însoţitor de zbor din România şi să stiţi ca merg foarte des cu avionul". La auzul acestor vorbe i-am spus şi eu de la mine în aşa fel încât să se simtă şi ea bine. Că deja vorbesc în rime,după cum puteţi observa.
Pe zborul de întoarcere spre Bucureşti,am avut o experienţă mai puţin obişnuită. Defapt aici doream să ajung. Asta m-a mişcat puternic.
Mi se prezintă la îmbarcare agentul de handling de la Beirut care imi spune că am un minor neînsoţit. Nimic mai simplu.
Vine şi minorul. Are 11 ani, e român şi vine acasă la bunica. Aceasta il va aştepta la aeroport. Imi prezintă actele,se uită la mine şi pare ruşinat. Este bine crescut,respectuos şi observ o oarecare imbătrânire prematură a lui. Îl aşez la locul său,la 2 rânduri distanţă de mine,ca sa-l pot supraveghea. Îmi spune că a mai fost cu avionul şi că ii place foarte mult. Îmi spune că în avion "se simte liber". Hmm...mă găndesc eu,e şi matur în gândire.
Mă studia întruna cu privirea. Unde eram eu,acolo se uita şi el. Primul rând era liber,aşa că i-am spus să stea acolo daca vrea să se uite pe geam. Imi spune ca îi e frig moment în care ii dau sacoul meu. Îl las să se intindă pe cele 3 rînduri de scaune şi adoarme. Eu îmi văd de ale mele şi merg in bucatariile din spate unde stau la o poveste cu colegii. Când mă intorc,in spatele meu era copilul,cu o pungă de bomboane întinsă înspre mine. Iau o bomboană şi îmi spune:" Să ştiţi că v-am pus sacoul pe umeraş in garderobă",şi pleacă inapoi în faţă. Eu ramân tâmp,colegii la fel.
Ajung în faţă şi mă pun şi eu pe primul rând. Copilul se uită la mine,oarecum ruşinat. Zâmbesc,el prinde curaj şi vine şi se asează lăngă mine. Mă uit la el şi ii pun mâna pe cap,moment in care se lasă cu capul in braţele mele. Mă mai uit o data in actele lui şi nu gasesc numele tatălui. Îmi spune: " O am doar pe bunica." Realizez ce imi spune,şi intorc privirea pe fereastră. Incerc să-mi maschez cele două lacrimi şi mă intorc spre el dar nu spun nimic. Mă ridic şi îi aduc o savarină pe care o manancă pe nerăsuflate.
Aterizăm la Bucureşti. Se uita la mine şi zâmbea ruşinat ca şi când ar vrea să mai spună ceva.
Cănd a coborât, s-a întors de la uşa avionului ,m-a cuprins in braţe şi m-a strâns tare.
Oare ce o fi văzut la mine....dar oare ce o fi fost cu el,câtă lipsa de afecţiune să ducă? Oare nu il ţine nimeni în braţe,sa vorbească cu el? Să-l mângâie....şi el să-i dea bomboane.
Oare nu e cine să-i dea o savarină,cu drag?
