O cursă de duminică dimineaţa.

Noapte sub pleoape. Pe la urechi imi şuieră curenţii de la 10 mii de metri. Trag aer în piept şi mă văd în faţa oglinzii. Nu,nu e oglinda din toaleta avionului,e cea de la mine de acasă. Mă şterg la ochi.

Oh,e duminică dimineaţă. 4.30? Nu se poate. Ia uite frate,alţii vin de la club,eu mă trezesc să merg la muncă. Ce cursă am? Habar n-am, ştiu doar că e ceva extern. Ajung eu la aeroport şi aflu. Mă aranjez,mă dischisesc,chem taxi şi pornesc spre Otopeni. In drum,vad maşini pline cu tineri venind de la club...de nervi aprind o ţigară din care trag cu poftă mare. Scap scrum pe uniformă. Injur.
"Hai mă,imi zic....ce naiba,doar nu ai mai făcut curse de duminică de luni de zile." Da,dar tocmai azi trebuia,cand dormeam atat de bine?
Intru pe poarta Otopenilor, şi ca de obicei,lumea se intoarce dupa mine. Sunt înalt,in uniformă,pantofi care dau impresia de toc,o geantă purtată scarbos pe umăr,ce ar putea fi altceva decât personalul de bord al unei linii aeriene,sictirit ca merge duminica dimineaţa la muncă? Da,ăla eram eu.
Beirut-Aman,îmi necheaza cornuta de la dispecerat. Ptiuuu,cum să ai o astfel de cursă tocmai azi? Cine naiba merge acolo duminica dimineaţa,cand lumea doarme atat de bine? Eu,normal plus incă 5 colegi şi incă doi piloţi. Iar sunt şeful de cabină? Iar eu răspund pentru tot? Bine,treacă.
La îmbarcare văd o mamică ce cară în braţe un copil. Are 1 an şi 8 luni. Observ o tanti brunetă,creaţă cu ochelari de soare. Observ şi un arab la vreo 30 de ani,îmbrăcat in Gucci şi Harmani care imi şi rage: "Auzi şefu,io ce loc am?" Mă întorc,colegul se uită la mine cu faţa căzută. Îi zic colegului să se ocupe el de domnul. E tocmai pe primul rând de scaune,ce mă fac? Domnul continuă să vorbească,moment în care îl şi informez că nu e cazul să ne tutuim şi că avionul încă are uşa deschisă. Se potoleşte. După decolare devenim prieteni buni. Aflu că e vărul unui mare fotbalist de prin Italia,român şi el.
Dupa vreo 1 oră jumate de zbor,aud ţipete de copil în cabină. Cel mic incepu să urle. Nebunia a durat cam o oră timp în care pasagerii aveau ochii injectaţi de somn,se uitau pierduţi,se foiau iar cel mic a adormit tocmai pe culoar. Până la aterizare a stat acolo. Mămica işi cerea scuze faţă de noi şi faţă de ceilalţi pasageri.
Tanti brunetă şi creaţă mi-a facut ziua excelentă spunandu-mi: " Sunteţi cel mai amabil însoţitor de zbor din România şi să stiţi ca merg foarte des cu avionul". La auzul acestor vorbe i-am spus şi eu de la mine în aşa fel încât să se simtă şi ea bine. Că deja vorbesc în rime,după cum puteţi observa.
Pe zborul de întoarcere spre Bucureşti,am avut o experienţă mai puţin obişnuită. Defapt aici doream să ajung. Asta m-a mişcat puternic.
Mi se prezintă la îmbarcare agentul de handling de la Beirut care imi spune că am un minor neînsoţit. Nimic mai simplu.
Vine şi minorul. Are 11 ani, e român şi vine acasă la bunica. Aceasta il va aştepta la aeroport. Imi prezintă actele,se uită la mine şi pare ruşinat. Este bine crescut,respectuos şi observ o oarecare imbătrânire prematură a lui. Îl aşez la locul său,la 2 rânduri distanţă de mine,ca sa-l pot supraveghea. Îmi spune că a mai fost cu avionul şi că ii place foarte mult. Îmi spune că în avion "se simte liber". Hmm...mă găndesc eu,e şi matur în gândire.
Mă studia întruna cu privirea. Unde eram eu,acolo se uita şi el. Primul rând era liber,aşa că i-am spus să stea acolo daca vrea să se uite pe geam. Imi spune ca îi e frig moment în care ii dau sacoul meu. Îl las să se intindă pe cele 3 rînduri de scaune şi adoarme. Eu îmi văd de ale mele şi merg in bucatariile din spate unde stau la o poveste cu colegii. Când mă intorc,in spatele meu era copilul,cu o pungă de bomboane întinsă înspre mine. Iau o bomboană şi îmi spune:" Să ştiţi că v-am pus sacoul pe umeraş in garderobă",şi pleacă inapoi în faţă. Eu ramân tâmp,colegii la fel.
Ajung în faţă şi mă pun şi eu pe primul rând. Copilul se uită la mine,oarecum ruşinat. Zâmbesc,el prinde curaj şi vine şi se asează lăngă mine. Mă uit la el şi ii pun mâna pe cap,moment in care se lasă cu capul in braţele mele. Mă mai uit o data in actele lui şi nu gasesc numele tatălui. Îmi spune: " O am doar pe bunica." Realizez ce imi spune,şi intorc privirea pe fereastră. Incerc să-mi maschez cele două lacrimi şi mă intorc spre el dar nu spun nimic. Mă ridic şi îi aduc o savarină pe care o manancă pe nerăsuflate.
Aterizăm la Bucureşti. Se uita la mine şi zâmbea ruşinat ca şi când ar vrea să mai spună ceva.

Cănd a coborât, s-a întors de la uşa avionului ,m-a cuprins in braţe şi m-a strâns tare.

Oare ce o fi văzut la mine....dar oare ce o fi fost cu el,câtă lipsa de afecţiune să ducă? Oare nu il ţine nimeni în braţe,sa vorbească cu el? Să-l mângâie....şi el să-i dea bomboane.

Oare nu e cine să-i dea o savarină,cu drag?

Retrospectiva!

18 Mai 1985. Ora 7 dimineaţa. Am venit şi eu pe lume din doi parinţi frumoşi şi tineri. Au avut grijă de mine,m-au crescut,m-au dus la şcoală şi m-au iubit.
Anii au trecut şi iată ca am ajuns la un sfert de secol de viaţă. Să privesc puţin inapoi,până ajung la prezent.

5 ani. Creşteam la casa bunicilor care se uitau la mine ca la lumina ochilor. Intr-un sat de munte din Ardeal. Păşteam gâştele pe marginea drumului,mergeam la muls oile,adunam fânul de pe câmp şi culegeam strugurii din gradină. Bunica pregatea bradul de Crăciun şi mă făcea să cred că l-a adus moşul. Dumnezeu s-o odihnească.

10 ani. Eram clasa a 3 a. La şcoală la oraş. Cu mama de mână,în tramvai sau pe jos. Nu mi-a placut şcoala deloc. In fiecare zi era un chin. Aveam cheia de la casa legată de gât să nu o pierd. La ţară, mergeam cu colindul de Craciun.


15 ani. Aveam un inceput de adolescenţă nefericit. Eram clasa a 10 a. Aveam o glastra cu plante frumoase,cărora le vorbeam. Trăiesc si astazi dar intr-o glastră mai mare. Aveam si un cactus de care imi era drag. Inflorea in fiecare toamnă. Infloreşte si azi. Incă mai mergeam la bunici unde faceam munca pe câmp. Insă acolo era oaza de linişte şi dragostea lor...


20 de ani. Cu multe griji şi fără bani. Eram student şi profesor suplinitor la un liceu. Făceam ce mi-am dorit. Predam Română. La catedră...salariu mic. Nu stăteam acasă,fugisem. Stăteam cu chirie şi mâncam puţin. S-a dus şi bunica, femeia care avea grijă de mine şi mă iubea. Şi nu apucasem să mulţumesc indeajuns. Eram singur corectând tezele elevilor de clasa a 9 a. Elevii mi-au făcut cadou un căţel uriaş de pluş. Îl am şi acum. Şi mi-au făcut cadou şi vreo 5 cafele,să-i las să copieze la teză.


25 de ani. M-au găsit pe avion. Hmm....câte s-au schimbat in 5 ani. Am terminat facultatea şi am abandonat ideea invaţământului. Am venit în Bucureşti,unde i-am intrat pe uşă Liei. Am ajuns pe avion. Din greşeală. Am cunoscut oameni noi şi mi-am făcut prieteni buni. Oameni minunaţi de care mă bucur că imi sunt alături. Am trăit anul 2008 care a fost cel mai frumos an din viaţa mea. S-a dus şi bunicul intre timp. Nici lui nu am apucat să-i mulţumesc indeajuns pentru că mă căra când eram mic,în spate.

25 de ani mă găsesc lăngă oameni cu care nu am avut nicio legătură. Îi cunosc de 2-3 ani.
25 de ani mă găsesc intr-un job pe care poate l-am visat când mi-a spus mama " uite,asta aş vrea să fi când o sa fi mare". Aveam 8 ani când mi-a spus.
25 de ani mă găsesc alaturi de Lia, Alex, Doru şi oamenii minunaţi care imi fac viaţa frumoasă, oameni care i-am întalnit,nu întâmplător.

La mulţi ani,mie!!!

De ziua lor..

Şi se face că am o cursă internă,intr-o seară.

Avionul nostru plin. De la imbarcare văd nişte tineri,un baiat şi o fată până in 20 de ani,vorbăreţi ca două vrăbiuţe. Închid uşa şi incep anunţurile, in care spun clar şi răspicat: " telefoanele mobile trebuie păstrate inchise pe toată durata zborului, iar pe timpul decolării şi aterizării nu utilizaţi echipamente electronice portabile". Adică nu fă poze,nu sta cu căştile in urechi ascultând muzică...etc.

Observ tinerii cei doi că mă urmaresc intruna cu privirile. Îi las in pace şi imi văd de decolarea mea. Mă aşez pe locul meu. Este ora 23. Pasagerii in mare parte moţăie liniştiţi,eu diminuez lumina in cabină pe timpul decolării. Incepem goana pe pistă,ridicăm botul avionului şi ţâşnim in noaptea intunecată.

Moment in care, eu stând pe locul meu şi aşteptând să ne ridicăm, observ bliţuri de aparat foto in cabină. Ridic privirea şi observ tinereii făcând poze in neştire. Eu confuz. Oare să nu fi spus anunţul cum trebuie?
Mă ridic incet şi apar ca o nalucă lângă ei:

- Ce faceţi voi acolo?
-Poze...
-Telefoanele mobile trebuie păstrate inchise,cred ca am fost destul de clar în anunţ. Vă rog să mi le predaţi,veţi primi doar cartela. Conform regulamentelor,am dreptul să le confisc. Fac raport şi telefoanele sunt confiscate.
- Vă rugăm să ne scuzaţi dar nu am ştiut.
-Cum nu aţi stiut? Doar am spus clar in anunţ.
-Vă rog să-mi prezentaţi boarding pass-urile voastre,repede.

Copiii muţi şi speriaţi mi-au arătat cele cerute şi îmi spuneau ca nu au mai fost cu avionul şi că nu au ştiut. Eu diavol cum eram mă făceam că nu pricep.

Dupa vreo 10 minute, timp în care copiii au stat cuminţi, mă gândeam eu...hai să-i las in pace...le dau telefoanele, că oricum i-am speriat rău, şi le spun să fie mai atenţi pe viitor.

Merg la ei. Se uită speriaţi. " Oare ce ne-o mai spune,ăsta?"

Şi grăiesc: "-Acum nu vi le iau,dar data viitoare vi le confisc."

Ei fericiţi se uită la mine cu ochii mari şi fata zice:" -Ştiţi,e ziua noastră şi ne-am facut cadou unul altuia un zbor cu avionul,că am vrut demult să zburăm şi acum am prins ocazia"

In acel moment m-am inmuiat de tot şi in gândul meu imi spuneam că sunt cel mai josnic om, să stric eu distracţia şi fericirea porumbeilor ăstora.

I-am poftit să ia loc pe primul rând să poată vedea mai bine pe geam şi le-am dat sucuri şi câte o prajiturică.

Mi-am zis în sinea mea că ar fi foarte draguţ să-i duc să vadă şi cabina de pilotaj, că sigur şi-ar dori asta. Am sunat la comandat,i-am spus despre ce e vorba şi mi-a spus sa-i poftesc inăuntru.
Erau in culmea fericirii.

Comandantul meu,om foarte amabil, le-a arătat toate aparatele şi ce fac ele şi au fost atât de absorbiţi încât nu i-am putut lua de acolo. Când au ieşit erau atât de pierduţi incât mi-au mulţumit intruna şi m-au luat in braţe.

Inainte de aterizare m-au intrebat dacă nu mai dăm o tura,macar 5 minute de zbor in plus.

Am rămas surprins după această experienţă. Mai sunt oameni care sunt captivaţi de zbor şi care chiar simt că zboară. In aterizare am respirat adânc să văd dacă mai simt ceva. Din păcate,nu am mai simţit nimic.

Rutina,bat-o vina.

Mama lui de SIGMET!!!

SIGMET este un avertisement meteorologic dat de către dispeceratul de zbor avioanelor care se pregătesc să decoleze.

Pe cursa mea la acest capitol nu apărea nimic. Deci,aparent urma să am o cursă liniştită fără evenimente meteo semnificative. SIGMET ar fi tradus ca Significant Meteorological Information care cuprinde cenuşa vulcanică,grindina,furtuna..etc.

Decolăm frumos fără nicio problemă. Era seară,ziua se invăluia cu noaptea. Era tot ce aveam nevoie,nu era nimic in jur care să anunţe că vremea s-ar schimba. Semnalul "legaţi centurile" se stinge moment in care eu fac anunţ către pasageri să-şi păstreze centurile cuplate pe perioada in care sunt aşezaţi.
Intru in flight deck să intreb piloţii mei draguţi dacă vor ceva. Arunc un ochi pe geamul lor in faţă şi observ un orizont intunecat,negru şi supărat. Observ şi radarul care afişeaza pe monitor porţiuni mari albe care inseamnă nori turbulenţi. Comandantul imi spune ca vom avea turbulenţe moderate spre severe daca trecem prin acel nor şi ca vom incerca să-l ocolim.

Mă intorc in cabină la pasageri. Pasagerii mei,oameni de afaceri erau foarte relaxaţi,citeau presa cu ochelarii pe nas,îi servesc cu ce trebuie şi se asează inapoi comod la cititul lor. Diminuez luminile din cabină în aşa fel incât să nu fie deranjante şi rasfoiesc cu colega mea nişte reviste. În timp ce citesc arunc un ochi pe hublou si observ in capătul aripii,unde e lampa de control de culoare verde şi care pâlpâie o data la 5 secunde,stropi uriaşi de ploaie. Afară era o furtună puternica,heavy rain. Mă intorc la cititul meu,liniştit. Mă aplec la sertare să scot o sticlă cu apă moment in care aud foarte incet niste zgomote mici in fuselajul avionului pe partea dreaptă. Mă ridic incet şi mă apropiu de hublou. In secunda urmatoare aveam in faţa ochilor un bulgare mare de gheaţă strivit de hublou. ....şi a inceput prin a lovi violent avionul si motoarele care şi-au diminuat tractiunea. Am inceput să zburăm haotic...sus-jos,stânga-dreapta dar numai drept,nu. Luminile se stingeau şi se aprindeau in flash-uri. Doamnele sensibile ma intrebau cu o voce tremurândă,ce se întâmplă. Eu ii asiguram prin interfon că e doar o mică grindină şi să-şi fixeze centurile strâns pe talie. In tot acest timp zgomotul puternic făcea comunicarea foarte grea iar eu mă ţineam cu mâinile de centuri si de marginea scaunului. Sun comandantul. Nu-mi răspunde. Se auzeau lovituri mai mari şi mai mici din toate direcţiile. Eu in schimb eram cu genunchii inmuiaţi de teama unui dezastru produs la motoare...turbina avariata,palele sfaramate,gauri in fuselaj sau geamuri sparte,depresurizări. De toate imi treceau prin minte. Aproximativ două minute a durat nebunia. După ce s-a potolit eu zâmbeam forţat asigurând pasagerii că a trecut iar comandantul m-a sunat să mă intrebe daca suntem bine şi dacă observ ceva in cabină sau afară la aripi şi motoare.

Ajunşi la sol a trebuit să schimbam avionul. Avea totuşi nişte stricăciuni,după cum spuneau cei de la mentenanţă.

Pasagerii ne-au mulţumit şi mi-au strâns mâna. Mama lui de SIGMET.

Zboruri fără grindină vă doresc.

Remember Baloteşti!

Azi se împlinesc 15 ani de când cea mai mare catastrofă aeriană,petrecută în România a separat aviaţia românească în două: înainte şi după Baloteşti.

Pe 31 martie 1995 o cursă Tarom cu destinaţie Bruxelles,decola de pe aeroportul Otopeni,pentru ultima dată.

Ciudat a fost numărul mic de pasageri,49 intr-un avion de peste 200 de locuri. 7 insoţitori tineri si profesionişti şi-au incheiat atunci ultimul zbor.

Supoziţii si păreri au fost multe cu privire la acest accident,însa una neoficială a inceput sa circule şi sa ridice intrebari multe: un atentat. Aceasta variantă circulă şi astazi.

În realitate nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat atunci.

Ne pare rău pentru colegii noştrii şi pomenim de ei pentru că nu există coşmar mai mare în aviaţie decât să ştii ca au fost colegi de-ai tăi care şi-au incheiat ultimul zbor in felul acesta.

In memoriam.

Hai cu elicea!

Şi pentru ca am fost promovat Şef de cabină trebuia să şi incep nişte zboruri cu instructor lângă mine.

Şi am inceput cu nişte curse cu un avionaş de 40 de locuri,cu elice,un fel de bussines jet,cursă regională la Veneţia. Tocmai pe viscolul de luni,eu obişnuit cu colosurile de 300 de locuri,m-am trezit intr-un ţânţar din acesta zburător.

Interesant că bătea vântul cu putere,viscolea zăpada şi am decolat fără nicio problemă. Piloţii mei au fost foarte cuminţi. Nu mi-au cerut mancare şi nici cafea. Le-am spus " eu am pasageri full,n-am timp de voi,mai târziu" şi nu au comentat.

Pasagerii foarte drăguţi şi foarte respectuoşi. Probabil pentru că era atmosfera mai intimă şi i-am dresat de la urcare. Am zburat la 6.000 m ,asta inseamnă mai puţine radiaţii cosmice. Ah...si se spune că daca zbori des cu avionul,bărbaţii pot avea probleme cu potenţa. Tocmai ce văzusem o reclamă la Entran. O să-mi iau masuri de precauţie.

Avionul mic,intim şi cochet,mi-a plăcut foarte mult şi mi-am spus ca voi fi mulţumit de el pe viitor mai ales ca imi zornăiau elicele intr-un mare fel in urechi. Dar trec peste acest impediment când mă gândesc la salariul şi la indemnizaţia care o iau când fac aceste curse regionale.

Despre pasageri nu am ce să spun pentru ca au fost cuminţi şi nu au scos perle,însă nu cred ca acestea vor întârzâia sa apară.

Până atunci,zboruri frumoase fără turbulenţe. Mari.

De sâmbătă seara...

Sâmbătă seara am zis cu amicii să ieşim în oraş,că deh...de ce să stăm acasă? După cum ne-am obişnuit în fiecare sâmbătă facem turul cluburilor şi masuram pulsul oraşului din maşină.

Poftim pe la Belagio..! De la intrare câţiva cocalari cu clatite la ceafă făceau pe "badi garzii". Aveau lanţuri groase din metal care imitau haurul,tricouri mulate care descopereau buricul paros si evidenţiau cele 3 burţi sau rândurile de burţi. Evident ei ne priveau superior ,noi ne prezentam firavi,subtirei şi cu talii de viespi.

Am trecut şi de filtrul de la intrare...simţindu-mă in filtrul aeroportului Otopeşti...eram masurat din cap până in picioare.

Surpriză mare inăuntru. Toate fătucile ciuguleau tacticos limonadă cu paiul şi ţineau tigara deasupra umărului. Puteam observa cu uşurinţă scrumul de pe umăr. Fetele erau după ultima modă.

Adica imbrăcate dezbracat. Cu o bluziţă de la Mango,cumpărată din "mol plaţa" duminică după masa când sunt plimbate de către ţopârlani galagioşi şi greţoşi.

Rochiile sclipicoase cu vedere la bunătăţi iti luminau faţa facându-te să le confunzi cu spotul luminos al clubului. Tencuiala sănătoasă pe feţele gingaşe era şi ea prezentă.

Mersul de felină,exersat incă de acasă si pozele facute in toaleta clubului le deosebesc de departe ca fiind nişte căţele in calduri puse la agăţat fraieri care să pompeze Jack şi Jonny,bărbaţii vieţii lor.

Genţile brănduite...Şanele,Vuitoane,rochii de la Gianii Vândsacii,Robert Callu,Iv sa Noit,Pradă au făcut paradă iar culorile curcubeu ne-au făcut ochii să joace.
Se deosebeşte piţipoanca ahtiată dup€ maşini, modelul clasic. Ea are Merţ. Dacă n-are ea, găseşte pe cineva care să aibă. O vezi cu cerceii covrig şi cu o şapcă în cap, prin trafic. Botul ţuguiat şi ochelari de soare mari. Dă cu Grebla e prezent în laterale, pe ramele ochelarilor. Ascultă manele sau haus la maxim, să se vadă că are gusturi. O adevărată enciclopedie muzicală. Cine are de pierdut? Doar un brand.


Vreau să văd toate fetele,sus pe baaar...să le văd la toate ţâţele ...cum saaar.